Ziua de 1 Decembrie este momentul în care toți românii sărbătoresc, care cum pot, Ziua Națională. E, însă, și ziua în care toate lichelele și toți prădătorii de neam și țară devin brusc “patrioți”. Mesajele ce “transpiră abundent” a “patriotism claxonat” inundă spațiul public, Internetul, canalele media, telefoanele mobile și tot ce se poate.
Toți “cinstesc” patria prin discursuri provenite din adevărate “tornade de sentimente” de patriotism (interioare dar exteriorizate de “binecuvântata” emoţie electorală) în timp ce realitatea este de-a dreptul biblică, pentru că, în fapt, România a ajuns o maică îndurerată a unui neam ce urmează a fi răstignit de farisei și trădători. La fel ca și Maica Sfântă, România plânge azi, în ziua sărbătorii sale, nu doar pentru iminenta moarte a odraslei sale mult iubite (neamul românesc), ci plânge și pentru starea dureroasă în care păcatul a adus firea umană.
Neamul nostru românesc se află, de fapt, pe drumul Golgotei. Mai are puțin și va fi răstignit și străpuns de lăncile ocupanților străini, îndemnați avid de conaționali fariseici. Și atunci, ce poți ura unui astfel de neam, în zi de mare sărbătoare, decât să își păstreze credința și speranța învierii?
Să trăim deci cu încredințarea că vor trece cumva și aceste câteva zile de incredibil chin, pe cruce, se vor zgudui Carpații de vuietul catapetesmelor crăpate, iar rău-făcătorii de neam se vor căi, în final, pentru păcatele lor sau se vor spânzura sub greutatea proceselor de conștiință.
Milioanele de “apostoli” români exilați cu teribila misiune a propovăduirii credinței ortodoxe în lumea largă vor primi, în acest dramatic fel, recunoașterea mult meritată. Iată un nou argument, născut din suferință, pentru a ne numi neam cu biserică apostolică. Greu de prezis câți dintre “apostolii” noștri se vor mai putea întoarce acasă, căci blestemul lui Decebal,
